Ania

În toate oraşele mari există cartiere cu căsuţe tip. În mai toate cartierele de acest gen, există câte o căsuţă părăsită în care se aventurează toţi copii din cartierul respectiv. În cazul de faţă copii cartierului foloseau casa părăsită pentru a o necăji pe Ania.
Ania este sigurul copil al familiei eL. Aceştia se mutaseră pe strada 4 din cartierul 5 pentru a îi oferi Aniei o copilărie liniştită.
Cea mai bună prietena a Aniei era o pisicuţă roşcată cu ochi albaştrii, care-i semăna perfect, pe nume Hihotel. A primit-o de la părinţi când a împlinit 3 anişori şi de când a vazut-o a îceput să râdă, aşa a numit-o astfel.
În fiecare zi după grădiniţă, deşi ştia că toţi copii din cartier o necăjesc mereu ea ieşea la joacă cu Hihotel in gentuţă şi curajoasă fiind accepta toate provocările, în ciuda împotrivirilor lui Hihotel.
Într-o zi copii i-au spus că la băcănia domnului eR se dau acadele gratis. Ei au fost deja şi au mâncat o groază. N-a mai stat pe gânduri şi a şi fugit spre băcănia domnului eR. Ajunsă în faţa uşii, a vrut să-o lase pe Hihotel la uşă, dar domnul eR i-a spus că poate să intre cu ea.
- Ia ziceţi dragele mele, Ania şi Hihotel, cu ce vă pot servii astâzi???
- Bună ziua domnule eR, copii mi-au zis că daţi acadele cadou, aşa că am venit să iau şi eu.
- Câte acadele vrei, draga Ania?
- Una domnule eR, Hihotel nu mănâncă dulciuri. Cu cireşe, dacă mai aveţi?
- Poftim, una cu cireşe.
- Mulţumesc domnule eR. La revedere!
Desigur că toţi copii care o aşteptau, dacă nu plângând, măcar foarte dezamagită au fost foarte uimiţi să o vadă pe micuţa roşcată mâncând veselă din acadea.
Astâzi copii pregătiseră o nouă capcană, mai periculoasă decât toate cele de până acum. I-au spus că în curtea casei părăsite se află o fântână. Însă cine intră în fântână ajunge în regatul tartelor cu căpşuni şi al prăjiturilor cu cireşe. Atât a trbui să audă Ania, că a şi pornit spre fântâna cu pricina. Hihotel s-a opus ca deobicei, dar Ania nu mai aude nimic dacă e vorba de prăjituri.
Ajunsă în dreptul fântânii s-a gîndit puţin cum să se caţăre pentru a pătrunde în interior, fiind încă destul de micuţă. A cercetat zona şi a găsit atât un scaun cît şi o scară pe care vroia să o pună în fântână pentru a nu îşi murdării rochiţa. Doamna eL i-a zis că dacă îşi mai murdăreşte hainele de cum iese afară o pune să şi le spele singură, ea neştiind să spele încă.
A aşezat cu cu grijă scaunul în drepul fântănii. Apoi a târât cu greu scara şi a reuşit să o bage în făntână. Cu grijă a început să coboare treaptă cu treaptă. Mirosul urât o făcuse să-şi pună întrebări ,nu cumva, copii au păcălit-o iar, dar curiozitatea şi pofta au facut-o să coboare din ce în ce mai mult, până a alunecat şi a căzut în mâlul format datorită neutilizării fântânii.
S-a afundat din ce în ce mai mult până când a căzut pe o pajişte verde, mai verde decât tot ce vîzuse până atunci. Nu se murdărise, deşi căzuse în apa murdară. Hihotel sări din geantă şi începu să alrge pe o potecuţă frumos pietruită.
În jur erau numai flori colorate în toate nuanţele de roze posibile.
Cărarerea ducea către o casă care avea formă de tort de frişcă, glazurat cu căpşuni.
Când s-a apropiat, Ania a văzut că şi mirosea a căpşuni. Astfel gustă din pervazul unei ferestre. Era cel mai bun tort pe care l-a mâncat vreodată.
O uşă se deschise si prin ea ieşi o tânărâ bruneţică cu ochii mari şi verzi cu un zâmbet care ar fi putut înveseli un întreg continent.
- Ania, în sfârşit, dacă nu ajungeai nici azi făceam alt tort. Îţi place acesta? E cu cremă de căşuni.
- Â, da de unde ştii cum mă cheamă?!? Şi cum de mă aşteptai?!? Cine ţi-a zis că vin?
- Of micuţă Ania. Eu sunt Zâna Prăjiturică. Aştept toti copii care iubesc prăjiturile. Casa dărăpănată, este casa mea. Nu m-ai întâlnit până acum, pentru că nu ai ştiut exact prin ce portiţe să intri. Fântâna e doar una dintre ele.
- Zână Prăjiturică, e adevărat că Hihotel nu are voie dulciuri?
- Da. Nu are voie să mănânce pentru că acestea îi fac rău. Pisicuţele si Căţeluşii sunt diferiţi faţă de oameni. Dar nici copii şi nici adulţii nu au voie să mănânce multe dulciuri şi prăjiturele. Şi trebuie să le mănănce doar după masă, de accea se numesc desert.
- Dragă Zână, eu trebuie să plec, a lipsit prea mult şi poate am îngrijorat-o pe mama.
- Ania, aici timpul se opreşte, la revenirea ta acasă vei constata că nu au trecut decât maxim 5 minute. Haide să-ţi pregătesc o punguţă cu prăjiturele pe care să o duci acasă şi să o mănânci doar după ce manânci măcar felul întâi. Bine?
- Bine, dar nu o să se murdărească dacă ies prin fântână?!?
- O să-şi arăt o altă cale de a ajunge la mine.
Zâna Prăjiturică i-a pregătit o punguţă cu câte o felie din ce ştia că va vrea micuţa să mănânce şi o conduse spre o uşă a casei.
- Când mai vrei poţi să foloseşti această intrare. E mai simplu şi nu te murdăreşti. E ceva mai greu de găsit în casă. Dar e mult mai sigură decât fântâna. Să fii cuminţică. Să o asculţi pe mama ta şi să ai grijă de Hihotel.
- Mulţumesc Zână Prăjiturică. La revedere!
Ajunsă pe stradă copiilor nu le-a venit să credă. Era curăţică şi Hihotel era la locul ei în gentuţă, iar într-o mână avea o punguţă în formă de tartă care sigur conţinea prăjituri. Copii supravegheaseră din tufişuri călătoria Aniei în fântână şi se pregăteau să cheme părinţii de teamă că aceasta ar fi păţit ceva. Nu ar fi lăsat să se petreacă una ca asta, doar Ania este cea care dă viaţă tuturor născocirilor posibile.